2Despre Pelaghia Roşu, supranumită Ioana d`Arc a moţilor, „amazoana” care a condus la Mărişel oştile lui Avram Iancu la 1848 au curs fluvii de cerneală. Dar despre umila Floarea Baica – o săteancă din cătunul Păltinei, sat Muntele Rece, comuna Măguri Răcătău – prea puţină lume în afară de localnici mai ştie ceva. Am aflat povestea femeii ajunsă la 95 de ani,din relatările unui clujean rătăcit în zonă, iar eroismul ei s-a manifestat în cadrul luptelor împotriva horthyştilor, desfăşurate în septembrie-octombrie1944, în Munţii Gilăului, aceasta contribuind decisiv la victoria armatei noastre şi la capturarea a sute de duşmani.
Cătunul cu eroi ai neamului
Ajungem, ghidaţi de către fostul viceprimar al comunei Măguri-Răcătău, Ioan Maxin – Precup pe o culme de deal, la o altitudine de peste o mie de metri. Revăd cu această ocazie, în trecere, gospodăria urmaşilor lui Vasile Petrişor -„a Parteni”, poate cel mai celebru „haiduc” anticomunist al zonei – decedat în urmă cu doar cinci ani, la vârsta de 95 de ani. Acesta a ispăşit ani grei de puşcărie la Canal şi în Deltă pentru că şi-a confecţionat un tun din lemn de cireş şi ghiulele din piatră, asemeni lui Avram Iancu, cu care urma să tragă în securişti. Era fiul secretarului lui Iuliu Maniu, născut în zonă, dar şcolit la Cluj, „bariţist”, căruia comuniştii i-au confiscat gaterele,iar familia lui a suferit urmări crunte de pe urma apartenenţei sale la P.N.Ţ. A fost „ascuns” de către comunişti pentru o perioadă de peste şapte ani. Împreună cu un alt celebru anticomunist, bun prieten – decedat şi el în urmă cu un an – renumitul medic legist şi jazz-man clujean, Pitty Vintilă, acesta pentru că-şi intitulase o pictură, expusă la Galeria UAP de pe fosta 6 Martie, „Mama lui Lenin a fost curvă” şi pe 24 ianuarie 1959– centenarul Micii Uniri, prima sărbătoare permisă a fi sărbătorită după decenii de interdicţie – urcase pe statuia lui Matei Corvin unde, în entuziasmul general a scandat sloganuri patriotice şi naţionaliste. Cât despre Floarea Baica, eroina noastră în vârstă de 95 de ani locuieşte chiar în vecinătate, la vreo două sute de metri de gospodăria urmaşilor lui Partenie. În clipa în care o înştiinţez despre motivul vizitei mele îmi spune doar atât: „Abia acum veniţi, după ce s-au dus toţi: vecinul Partenie, soţul şi atâţia alţi oameni adevăraţi din zonă”?Fâstâcit, m-am justificat că abia acum am aflat despre existenţa ei şi doresc să recuperez cumva toţi acei ani pierduţi în care, în ciuda faptelor sale a rămas doar o anonimă. Mărturiseşte că se simte slăbită datorită bolii şi vârstei înaintate, însă bucuria sa – chiar tardivă – e nedisimulată. Începe să-mi povestască, asistată şi de nepoata ei în vârstă de 54 de ani, Viorica Stan cum a decurs bătălia la care a participat din plin, ajungând mitralior din pură necesitate, de pe urma căruia sute de ostaşi horthyşti au fost făcuţi prizonieri de o mână de voluntari şi câţiva sergenţi: „Aveam 22 de ani pe atunci şi eram femeie „pogană”, solidă, nu ca acum, bolnavă şi amărâtă, iar soţul meu se afla pe front. Trecuseră câteva zile de la Ziua Crucii (n.n. – 14 septembrie) 1944 şi se tot auzea că ungurii lui Horthy făcuseră graniţă la Someşu-Rece” şi vin spre noi. Vin, vin, vin – se tot auzea. Atunci i-a pândit plutonul fix al românilor, compus din sătenii zonei şi s-o pregătit să-i întâmpine şi armata noastră, în zona actualei mănăstiri din Muntele Rece”.