Pelaghia Rosu

Bătălia de la Fântânele/Grinzi, din intervalul 5-6 Iulie 1849, a reprezentat unul dintre momentele cheie din partea finală a revoluţiei paşoptiste derulată în Munţii Apuseni. În realitate a fost vorba despre un asediu masiv al armatei maghiare ce intenţiona să străpungă apărarea românească din centrul munţilor, apoi cucerirea punctului de comandă românesc de la Câmpeni şi scoaterea din luptă a forţelor române.
În bătălia de la Fântânele/Grinzi forţele româneşti erau în jur de 400-500 de soldaţi, dintre care 120 erau vânători şi 317 lăncieri, restul fiind femei din satul Fântânele provenite chiar dintre familiile lăncierilor. Dintre cei 120 puşcaşi, un număr de 68 erau trimişi din trupele lui Avram Iancu, ca ajutor, sub conducerea tribunului Nicolae Corcheş. Comandant al forţelor locale române a fost centurionul Indrei Roşu, în vreme ce femeile din sat acţionau sub comanda Pelaghiei Roşu, mama centurionului Indrei Roşu.
Forţele maghiare participante la bătălia de la Fântânele au fost în număr de 2500-3000 de oameni. Acesţia proveneau din miliţiile maghiare recrutate în comitatele Bihor, Szabolcs, Satu Mare şi Cluj, respectiv în regiunile din Transilvania locuite de secui. Comandanţi ai forţelor maghiare de atac au fost Vasvári Pál şi maiorul Buzgó.
Odată ajunse la Huedin, miliţiile lui Vasvári au înlocuit aici formaţiunile militare maghiare provenite din Bihor, începând operaţiunile împotriva românilor din munţi. În luna Mai, acestea au participat, sub conducerea lui Vasvári Pál, la atacurile de pedepsire asupra localităţilor româneşti Lăpusteşti, Jurcuţa de Sus şi Jurcuţa de Jos. După aceste incursiuni, trupele lui Vasvári au intrat în tabără la Mănăstireni şi Ciula, fără a mai lua parte la operaţiunile împotriva românilor până la data de 2 Iulie 1849. Atunci, efectivele maghiare au pornit să atace localitatea Fântânele cu scopul de pătrunde până la Câmpeni.
Expediţia maghiară a început, aşadar, la data de 2 Iulie 1849 sub comanda lui Vasvári Pál şi a maiorului Buzgó. Trupele au înaintat spre munţi din mai multe direcţii: de la Huedin, Mârgău, Ciuleni şi Vâlcău. Planul viza ca trupele maghiare să se concentreze într-un punct lângă Someşul Cald, iar apoi, împreună, să înainteze spre satul Mărişel cu destinaţia finală Câmpeni. Până la data de 5 Iulie, înaintarea trupelor maghiare nu a fost stânjenită de moţi.
Prima confruntare dintre trupele maghiare şi forţele române a avut loc la data de 5 Iulie, lângă satul Mărişel. În seara aceleiaşi zile, românii au primit un ajutor consistent de la Avram Iancu, sub forma a 68 puşcaşi care fuseseră aleşi dintre cei mai buni, fiind puşi sub conducerea tribunilor Nicolae Corcheş şi Iacob Olteanu.
În noaptea de 5/6 Iulie, românii au trecut la amenajarea terenului pentru apărare, între localitatea Mărişel şi Fântânele. Ei au construit baricade din grinzi şi trunchiuri de copaci, plasând, pe anumite înălţimi, şi bolovani pe care femeile urmau să le arunce asupra inamicului. De asemenea s-a stabilit amplasarea la teren a puşcaşilor şi a lăncierilor care au fost împărţiţi în trei grupuri. Aceste grupuri erau amplasate pe traseul pe care armata maghiară urma să fie obligată să treacă a doua zi. Primele două grupuri de luptători români erau constituite din câţiva puşcaşi şi un număr mai mare lăncieri, sprijiniţi de femei. Ultimul grup era format din mai mulţi puşcaşi, reprezentând, practic, ultima linie de apărare.
În ziua de 6 Iulie 1849, armata maghiară a ridicat tabăra şi a început înaintarea în jurul orei 11 dimineaţa. Ea a ajuns rapid la râul Someşul Rece care, însă, a fost de netrecut, motiv pentru armata maghiară fost nevoită să se întoarcă prin Mărişel şi să o ia pe un alt drum ocolitor. Maiorul Buzgó a preluat comanda avangărzii maghiare şi, după ce a reuşit să treacă cu bine prin Mărişel, s-a lovit de obstacolele ridicate peste noapte de români pe un drum care coboara abrupt. Din acest motiv au fost aduşi geniştii care au început să lucreze la îndepărtarea obstacolelor întâlnite în cale. În tot acest răstimp, coloana maghiară a fost oprită pe loc până la degajarea drumului. După ce drumul a fost deschis, avangarda a fost lăsată de moţi să treacă nevătămată.
Când prin defileul curăţat de geniştii maghiari trebuia să treacă şi centrul coloanei condusă de Vasvári Pál, aceasta a fost atacată de români. Femeile şi fetele au aruncat bolovani asupra inamicului, provocându-i mari pierderi. Datorită spaţiului îngust în care se aflau, trupele maghiare nu au avut altă soluţie decât să înainteze rapid până la o poiană care i se deschidea mai în faţă. Aici au fost întâmpinate de focul puşcaşilor români care erau ascunşi la baza copacilor. Cu acea ocazie au atacat şi lăncierii români, iar trupele maghiare, suferind pierderi continue, au trebuit să avanseze. Românii au organizat trei astfel de poieni, fiecare fiind apărată de câte un grup de luptători. În ultima poiană a fost oprită efectiv înaintarea trupelor maghiare.
După ce focul puşcaşilor români a rărit efectivele maghiare, s-a dat semnalul pentru atacul general. Lăncierii români, la care s-au alăturat şi femeile, au atacat cu lănci şi topoare infanteria inamică pe care au pus-o pe fugă, provocându-i pierderi considerabile. Aici au căzut şi comandanţii Bulyovski, Erdely, Bátori, iar în final şi Vasvári Pál. Trupele maghiare s-au retras în dezordine, iar unii soldaţi au murit în tentativa lor de a trece Someşul înot.
Ca urmare a marilor pierderi suferite de trupele maghiare, centrul de comandă al lui Avram Iancu de la Câmpeni a fost păstrat intact. După bătălia de la Fântânele, nicio altă tentativă serioasă de străpungere a apărării Munţilor Apuseni nu a mai fost pusă în aplicare de trupele maghiare. Siguranţa satelor româneşti din zonă a fost asigurată până la finele revoluţiei. (Vezi Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, 1968)